antonímia

Antonímia reprezintă relația lexicală dintre cuvinte care exprimă opoziții semantice între sensuri, în cadrul aceleiași categorii de cuvinte. Un antonim este cuvântul cu sens opus față de alt cuvânt în contextul său; de obicei, antonimi se pot identifica în perechi, cum ar fi bun – rău, mare – mic, adevărat – fals. Relația poate apărea la nivel lexical simplu sau în diferite nuanțe de sens, în funcție de domeniu și de utilizare.

Originea termenului este de origine greacă: anti- însemnă „împotriva” iar onoma „nume”, iar termenul românesc a ajuns să desemneze cuvintele cu sensuri opuse. În diacronie și în dicționare, antonimii pot fi baza pentru definirea sensurilor și a frontierelor de semnificație, dar pot exista și antonomi polisemici, care au mai multe sensuri și pot avea antonimi diferi în raport cu fiecare dintre sensuri.

Clasificare. În lingvistică, antonimia este adesea împărțită în trei mari categorii:

- antonimi complementari (binari): perechi în care nu poate exista o trecere moderată între sensuri, de pildă viu – mort, existent – inexistent.

- antonimi gradabili: sensuri opuse la extremele scalei de intensitate, de exemplu mare – mic, înalt – scund; între opuși există intervale intermediare.

- antonimi relaționali: cupluri care exprima roluri sau Relații în cadrul unei relații, precum profesor – elev, vânzător – cumpărător, dă – primește.

Caracteristici. Antonimi pot apărea în forme variate, pot apărea ca sensuri contextuale ale unui cuvânt sau pot fi creați prin prefixare (ne-), chiar dacă acest lucru nu este universal valabil în fiecare caz. În practică, înțelesul lor depinde de contextul discursiv, iar unele cuvinte pot avea mai mulți antonimi, în funcție de sens.

Utilizare. În dicționare și în lexicografie, antonimia ajută la organizarea sensurilor; în procesarea limbajului natural, detectarea antonimelor este utilă pentru analiza sentimentelor, traducere automată și inferențe semantice.