antonimii

Antonimii, sau antonimele, sunt cuvinte ale căror sensuri se află în opoziție sau în contrast. Termenul își are rădăcini în limba greacă, de la anti („împotriva”) și onoma („nume”). În română, antonimii sunt o componentă centrală a vocabularului, folosiți pentru a exprima opoziții de sens și pentru a specifica contraste.

Clasificarea antonimilor se face în trei mari categorii. Antonymii complementari (binari) exprimă o opoziție fără mijlocire: viu/mort, prezent/absent. Antonymii gradabili apar pe o scară de intensitate: mare/mic, înalt/scund, cald/rău. Antonymii relaționali reprezintă relații reciproce între două fețe ale acțiunilor sau rolurilor: vânzător/cumpărător, profesor/elev, doctor/pacient.

Forma de apariție a antonimelor variază. În română, multe pot fi marcate cu prefixe de negație, cum ar fi fericit/nefericit, normal/anormal sau legal/ilegal. Uneori antonimul este un cuvânt distinct, nu doar o formă negată, iar în altele cuvintele pot fi contextuale, iar opoziția depinde de circumstanțe sau registrul stilistic.

Rolul antonimilor în dicționare și în analiza semantică este de a facilita identificarea sensurilor opuse și de a clarifica relațiile semantice dintre termeni. Ei contribuie la descrierea diferențierii stilistice, a nuanțelor de intensitate și la înțelegerea modurilor în care limbajul comportă opoziții în comunicare.