polimerului

Polimerul este o moleculă mare, formată din unități repetitive numite monomeri, legate între ele prin legături covalente în lanțuri lungi. În funcție de proveniență, polimerii pot fi naturali sau sintetici. Monomerele din polimeri pot fi aminoacizi, zaharuri sau monomeri organici ori incombinați, iar tipurile de legături și aranjarea lanțurilor determină proprietățile și comportamentul materialului.

Polimerii naturali apar în organisme vii și includ proteinele, ADN, ARN și polizaharidele precum celuloza sau amidonul. Ei joacă roluri fundamentale în structură, biocatalizare și stocarea informației. Polimerii sintetici sunt fabricați industrial și includ exemple cunoscute precum polietilenă, polipropilenă, polistiren, clorură de vinil (PVC), nylon și PET. Producția se bazează pe două categorii principale de reacții de polimerizare: adăugare (polimerizare în adăugare), unde lanțul crește prin adăugarea repetată de monomeri fără eliminare de substanțe; și condensare (polimerizare prin condensare), unde lanțurile se unesc cu eliminarea unei molecule mici, cum ar fi apa.

Topologia polimerilor poate fi liniară, ramificată sau cu legături încrucișate, iar structura poate fi amorfă sau cristalină, influențând transparența, rigiditatea și punctul de topire. În funcție de comportament termic, polimerii se clasifică în termoplastici (reîncălziți și modelați), termoseturi (nu se reodeplasează la încălzire) și elastomeri (foarte elastoși).

Aplicațiile includ ambalaje, textile, componente auto, electronice, medicină și materiale compozite. Impactul asupra mediului relevă necesitatea reciclării, biodegradabilității și gestionării deșeurilor polimerice.