autoimunitate

Autoimunitatea este un termen care descrie un grup de afecțiuni în care sistemul imunitar, destinat să protejeze organismul împotriva agenților externi, poate ataca propriile țesuturi. Acest răspuns eronat poate provoca inflamație cronică, daune tisulare și disfuncție a organelor. Bolile autoimune sunt frecvente, pot afecta orice organ sau sistem și au adesea un caracter multifactorial, cu contribuții genetice, de mediu și hormonale.

Principalele mecanisme implică pierderea toleranței față de autoantigene, producția de autoanticorpi și activarea celulelor T autoreactive. Factorii genetici conferă susceptibilitate, iar factorii de mediu precum infecțiile, fumatul, dezechilibrele microbiotei pot declanșa sau agrava afectiunea. Bolile pot fi organ-specifice (vizând un singur organ) sau sistemice (implicând mai multe țesuturi și organe).

Exemple comune includ artrita reumatoidă, lupus eritematos sistemic, scleroză multiplă, diabet zaharat de tip 1, tiroidite autoimune (Hashimoto, Graves), boala celiacă și unele afecțiuni dermatologice (vitiligo). Diagnosticul se bazează pe evaluarea clinică combinată cu teste de laborator, cum ar fi detectarea autoanticorpilor (ANA, anti-dsDNA, anticorpi anti-CCP, RF, anti-TPO) și alte investigații (teste speciale, biopsii, imagistică) pentru evaluarea afectării organice.

Tratamentul vizează controlul inflamației și al activității bolii, adaptat tipului de afecțiune. Poate include corticosteroizi, medicamente imunomodulatoare (de ex. metotrexat, azatioprină) și terapii biologice (de exemplu inhibitori ai factorului de necroză tumorală sau alte ținte specifice). Managementul poate include tratament hormonal în bolile tiroide, măsuri de stil de viață, precum dietă echilibrată și exercițiu, și monitorizare pe termen lung. Prognosticul variază în funcție de boală și de răspunsul la tratament.