presupunerii

Presupunerii, în limba română adesea numite presupuneri, sunt enunțuri despre lumea discutată pe care interlocutorii le iau drept adevărate, deși nu sunt exprimate în mod explicit. Ele reprezintă ceea ce se considera deja ca fiind adevărat pentru a înțelege sau a evalua o afirmație. În practică, presupunerile facilitează interpretarea și coerența comunicării, oferind un fundal de informații despre care se presupune că toți participanții sunt de acord.

În lingvistică și semanticsă, presupunerile pot fi lexicale sau structurale. Presupunerile lexicale sunt induse de sensul unor cuvinte sau expresii (de exemplu, verbul „a înceta” presupune că subiectul a fost activ în trecut). Presupunerile structurale, pe de altă parte, rezultă din modul în care enunțul este construit și de relația lui cu viceversa sau cu decrete în discuție, rămânând adevărate chiar și dacă enunțul este negat sau întrebat. La nivel general, o propoziție poate purta o presupunere despre existența, identitatea sau circumstanțele din lumea reală, pe care interlocutorii o iau ca dată.

Din perspectiva logicii formale, o presupunere poate fi definită ca o condiție despre lumea discuției care trebuie să fie adevărată pentru ca enunțul să aibă sens sau să poată fi evaluat ca adevărat sau fals. Astfel de presupuneri nu depind exclusiv de semantica enunțului, ci și de contextul de discuție, de cunoștințele comune și de intenția autorului.

Aplicațiile includ analiza discursului, argumentația și procesarea limbajului natural, unde identificarea presupunerilor ajută la evaluarea coerenței, a ironiei sau a unor manipulări în comunicare, precum și la reprezentarea cunoașterii în sisteme automate.