autoimmunologii

Autoimunologia este ramură a imunologiei care studiază răspunsurile autoimune ale organismului, în care sistemul imunitar atinge țesuturi sau organe proprii. Domeniul vizează mecanismele toleranței autoverificate, factorii genetici și de mediu care pot perturba această toleranță și consecințele lor în patologie.

Patogeneza se bazează pe pierderea toleranței pentru antigenele self, apăsată de autoanticorpi, celule T autoreactive și complexe imune. Factori genetici, cum ar fi alele ale complexului major de histocompatibilitate (HLA), și exposiția la infecții, fum, sau metaboliți potențează riscul. Bolile autoimune pot fi organ-specifice (de exemplu tiroidite, diabet zaharat tip 1) sau sistemice (lupus eritematos sistemic, artrită reumatoidă, scleroză multiplă).

Diagnosticul este clinic, dar se susține prin analize de laborator și investigații complementare. În serologie, se utilizează markeri precum ANA, anti-dsDNA, anti-Smith, sau anti-TPO, anti-GAD65, în funcție de suspiciunea clinică. Imunofenotiparea, imagistica și biopsiile pot confirma afectarea organului țintă. Criteriile moderne combină semne clinice, teste serologice și răspuns la tratament.

Tratamentul este orientat spre controlul inflamației și prevenirea afectării organelor. Clasele principale includ antiinflamatoare nesteroidiene, corticosteroizi, imunomodulatoare (de exemplu metotrexat, azatioprină) și terapii biologice țintite (anti-TNF, rituximab). Gestionarea comorbidităților și a sarcinii, precum și monitorizarea pe termen lung sunt componente esențiale.

Provocările curente includ identificarea biomarkerilor predictivi, personalizarea terapiei și dezvoltarea unor tratamente cu mai puține efecte adverse.