proprietatea

Proprietatea, în dreptul român, desemnează dreptul real de a deține, folosi și dispune de un lucru, cu excluderea altora în limitele legii. Termenul vine din latina proprietas, prin intermediul francezei propriété, și este folosit în mod fundamental în Codul civil ca element central al dreptului real. În această tradiție, proprietatea poate viza bunuri materiale, cum ar fi terenuri și clădiri, dar, în sens amplu, poate acoperi și drepturi asupra creațiilor imateriale, cum ar fi proprietatea intelectuală.

Ca drept real, proprietatea este în mod tradițional exclusivă și domină asupra lucrului său, conferind titularului posibilitatea de a utiliza bunul, de a culege fructele și venituri și de a dispune de el prin vânzare, ipotecare sau alte moduri, în limitele impuse de lege. Existența altor persoane poate restrânge exercițiul acestui drept prin drepturi ale terților, regimul de servitute, sau de interese ale comunității, iar regimul juridic al unui bun (de exemplu, proprietate publică sau în coproprietate) poate modifica amploarea prerogativelor.

Proprietatea poate fi dobândită prin titlu (contract, testament), prin transmitere ereditară sau prin prescripție/uzucapiune, în condițiile legii. Formele de proprietate includ proprietatea privată (individuală), coproprietatea (în comun) și, în anumite cazuri, proprietatea de stat sau publică, în funcție de destinația bunului. Pe lângă bunurile materiale, se recunoaște și proprietatea intelectuală, ansamblu de drepturi asupra creațiilor precum operele, ideile și inovațiile, protejate de legile specifice. Proprietatea rămâne un pilon al economiei și organizării sociale, cu limitări și garantii instituționale pentru echilibrul intereselor individuale și publice.