Plenitudinea

Plenitudinea este un termen din limba română care desemnează starea de plenitudine, adică de cuprindere totală sau de abundență. În uz obișnuit, poate semnifica simțirea completării sau a întregului în contexte variate, de la existențial la estetic-spiritual.

Originea cuvântului este latină, din plenitūdō, ajungând în română sub forma plenitudine. Forma de bază este plenitudine; forma articulată singulară este plenitudinea, iar pluralul este plenitudinile.

Utilizarea termenului apare în discuții filozofice, teologice și literare, unde plenitudinea poate exprima plenitudinea experienței, a potențialului sau a existenței într-un sens total. În teologie sau spiritualitate, poate sugera prezența divinității sau a transcendenței care umple spațiul și timpul. În poezie sau critică, poate evoca armonia, abundența sau împlinirea sensului.

Note lingvistice: plenitudine este forma de bază; plenitudinea este forma articulată cu articol hotărât; pluralul definit este plenitudinile. În română contemporană, termenul este strâns legat de ideea de completare, iar corespondentul în engleză este plenitude.

Veți regăsi în texte filozofice sau spirituale expresii precum „plenitudinea vieții” sau „plenitudinea creației”. Sensul variază în funcție de context, de la atingerea potențialului la contemplarea universului.