empirismului

Empirismul este o teorie epistemologică care afirmă că cunoașterea este fundamentată în principal pe experiența senzorială. Potrivit empirismului, ideile provin din impresii senzoriale sau din reflecțiile asupra acestora, iar ideile înnăscute sau raționamentul pur a priori sunt respinse sau cel puțin subordonate experienței. În această viziune, observația, experiența și verificarea empirie se află la baza judecăților despre lume, iar cunoașterea se dezvoltă pe baza dovezilor obținute prin simțuri și experiment.

Originile empirismului se regăsesc în tradiția britanică, cu precursori ca Francis Bacon, iar în secolele XVII–XVIII figura centrală fiind John Locke, George Berkeley și David Hume. Locke a formulat ideea tabula rasa, susținând că oamenii se nasc fără idei înnăscute, iar cunoașterea se formează prin experiență; Berkeley a argumentat că existența realului este întemeiată în percepție; Hume a analizat în profunzime problema inducției și natura legăturilor cauzale, punând sub semnul întrebării justificația unei cunoașteri complete prin simplul fapt al observației.

Impact și implicații: empirismul a influențat dezvoltarea metodei științifice, cu accent pe observație, experiment și verificabilitate, fiind în opoziție cu raționalismul care insistă pe idei înnăscute sau pe raționamente deductive nelegate de experiență. În secolul XX a dat naștere la forme precum empiricismul logic, iar filozofia științei a explorat modul în care tezele științifice sunt confirmate de date realizate prin experiență și observație.