auxiliarul

Auxiliarul este o categorie gramaticală a verbelor care nu exprimă o acţiune sau stare propriu‑zise, ci marchează aspecte de timp, mod, diateză sau voce. În limba română, auxiliaryle principale sunt „a fi”, „a avea” şi, în anumite construcţii, forma „a vrea” în combinaţie cu alte verbe. Ele se folosesc pentru a forma timpurile compuse (perfectul compus, mai mult ca perfectul, viitorul compus), diateza pasivă (ex. „cartea a fost citită”) şi formele de mod (ex. „aș vrea să plec”).

Forma „a fi” este utilizată în toate timpurile perfecte şi în construcţiile pasive, în timp ce „a avea” serveşte la formarea perfectelor compuse ale verbelor de mişcare şi stare (ex. „am mers”, „am stat”), în plus fiind componentă a unor locuţiuni verbale (ex. „a avea de făcut”). În limba română există şi verbe auxiliare semantice, precum „a putea”, „a trebui” şi „a dori”, care, deşi pot avea sens propriu, funcţionează adesea ca verbe de mod, însoţind un verb principal la infinitiv.

Auxiliare nu poartă, în mod obișnuit, sufixe de conjugare specifice verbelor de bază şi nu se află la infinitiv în sensul unui verb independent, ci apar doar în cadrul unor forme verbale compuse. În analizele sintactice, ele sunt clasificate ca „verbe auxiliare” şi pot fi identificate prin funcţia lor de a transmite informaţii gramaticale suplimentare, în timp ce verbul principal rămâne nucleul semantic al predicativului.