singularul

Singularul este termenul de gramatică folosit pentru a desemna forma unui substantiv sau pronume atunci când se referă la o singură entitate. În limba română, singularul este opusul pluralului, care marchează două sau mai multe entități.

În română, substantivele se inflectează după număr și gen. Forma de singular apare ca baza cuvântului și poate fi exprimată prin lipsa marcajului de plural sau prin articolele hotărâte sau nehotărâte, în funcție de structură. Adjectivul se acordă în număr cu substantivul, iar determinanții concordă cu forma singulară.

Exemple: „fată” reprezintă singularul nehotărât; „fata” indică singularul hotărât. „fete” este pluralul nehotărât, iar „fetele” pluralul hotărât. Similar, „carte” este singularul nehotărât; „cartea” singularul hotărât; „cărți” pluralul nehotărât; „cărtile” pluralul hotărât.

Originea termenului este latină: singularis. În gramatica românească, singularul este o noțiune centrală pentru descrierea formelor de inflexiune, iar distincția cu pluralul se reflectă în acordul celui ce vorbește cu subiectul în număr. Cunoașterea singularului facilitează utilizarea corectă a articolelor, adjectivelor și pronumelor.

Vezi și: pluralul, gramatica limbii române, număr gramatical, acord între termeni.